Nu subiectul cartii, ci strict intrebarea mi-a atras atentia. Este o intrebare la care cu greu putem gasi un raspuns... Trecerea in nefiinta a unor persoane dragi noua ne poate pune in fata unor intrebari de acest gen. De ce ii plangem? pentru ca ne leaga amintiri impreuna, ne-au invatat lucruri in trecerea lor prin viata noastra si au fost alaturi de noi in momentele frumoase dar si grele. O persoana pe care am deplans-o mult timp si cu siguranta a lasat un gol imens in inima mea este bunicul meu, pe care nu stiam cat de mult il iubesc pana l-am pierdut. As fi vrut sa am mintea, maturitatea de acum de a-i spune tot ce simt, de a petrece mai mult timp alaturi de el si pentru a-i multumi pentru cate a facut pentru mine. A fost genul ardeleanului bland, domol, molcom care nu ar fi facut nimic sa te supere, sa iti spuna ceva, sa te deranjeze cu prezenta lui. Era cald si de o sensibilitate pe care nu am ajuns sa o cunosc atat de mult pe cat as fi vrut. Bunica mea (sotia lui) a murit prea tanara, la varsta de 59 ani, dar el nu s-a recasatorit si nici nu si-a dorit o alta persoana in viata lui, a iubit-o mult. Si pentru asta ii port un mare respect; o dragoste puternica ce a dainuit atata timp ca mai apoi sa se intalneasca din nou. Pe el l-am plans, mult..si inima cu siguranta va plange toata viata, pentru ca insemnat mult pentru mine. Mi-a oferit tot ce avea el mai bun in suflet.
Ca un joc cu propria persoana ne-am putea adresa aceasta intrebare uitandu-ne in oglinda "cine te va plange cand vei muri?" ; nu stiu cati dintre noi vom putea raspunde. Eu nu am un raspuns, si de ce nu am este pentru ca pana acum nu consider ca am facut ceva cu adevarat memorabil sau nu am avut un impact puternic asupra vietii altor persoane. Nu am facut suficient de mult bine pana acum astfel incat sa dau un raspuns. Trebuie sa facem atat cat traim tot ce ne sta in putinta ca oamenii sa simta ca am avut un rol in viata lor. Imi este mila de cei suferinzi, de cei care nu au posibilitatea unei vieti mai bune, de copii abandonati dar mai ales de batrani. Batranetea este boala cea mai grea prin care trecem toti. Cand vad un batran pe strada, care poate imi aminteste de bunicul meu, ma gandesc oare ce viata a avut, daca are pe cineva alaturi, daca ii vin copii sau nepotii in vizita, daca are medicamente, si daca este impacat cu ce a realizat in viata ? Imi este tare frica de batranete, de moarte, de imprevizibi si mai ales de singuratatea batranetii. Si atunci intrebarea din oglinda naste alta intrebare: nu ar fi mai usor sa facem mai mult bine? Daca nu din prea multa dragoste sau compasiune pentru ceilalti semeni, macar pentru orgoliul propriului Eu? Daca pentru cateva secunde ne-am adresa intrebarea din oglinda, si ne-am teme de raspuns, am putea alege partea frumoasa a vietii: de a darui iubire, bunatatea, seninatate catre tot ce ne inconjoara. Macar din egoism si din dorinta ca oamenii sa ne iubeasca (pentru ca de cele mai multe ori firea umana adora sa fie laudata, apreciata, adorata) am putea raspunde acestei intrebari cu o simpla schimbare de caracater, comportament, o evolutie in bine a noastra ca si individ. Cu cat facem mai mult bine cu atat vom gasi mai usor un raspuns sau ne va fi mai usor sa il acceptam ..
PS: raspunde intrebarii cu o fapta buna..
